Avanpremieră Cartea săptămânii Nr. 101 Traduceri

„Căderea unui sombrero” (fragment) de Richard Brautigan




Richard Brautigan s-a născut în ziua de 30 ianuarie a anului 1935. Literomania îl omagiază pe scriitorul american publicând în avanpremieră un fragment din „Căderea unui sombrero” („Sombrero Fallout: A Japanese Novel”), în traducerea lui Cosmin Perța, carte în curs de apariție la Editura Paralela 45. În numerele trecute, pe Literomania au mai apărut câteva proze scurte, dar și poeme de Richard Brautigan din volumul „Ilustrată din Chinatown” , în traducerea lui Andrei Mocuța.

„«Ultimul reprezentant al generaţiei Beat» şi «vocea generaţiei hippy», Richard Brautigan (1935-1984) s-a născut la Tacoma, statul Washington. În 1955, la terminarea liceului, după ce aruncă cu pietre într-o secţie de poliţie, este internat, cu acordul părinţilor, într-un spital de boli mintale, unde i se administrează şocuri electrice. După acest incident, rupe relaţiile cu familia şi se stabileşte în San Francisco, în plină perioadă de înflorire a mişcării hippy. Cunoaşte celebritatea odată cu publicarea romanelor «La pescuit de păstrăvi în America» şi «În zahăr de pepene», ambele traduse în limba română la Editura Polirom. S-a sinucis la 49 ani, în locuinţa sa din Bolinas, California, cadavrul său fiind descoperit după câteva săptămâni, alături de un revolver de calibrul 44 şi o sticlă de alcool.” (Andrei Mocuța)

 

„Căderea unui sombrero” (fragment)

 

Yală

Peste o oră, umoristul american era atât de emoționat încât nu era în stare să deschidă ușa apartamentului cu cheia. Era atât de emoționat încât era aproape treaz. Nu îi venea să creadă că frumusețea aceea de japoneză stătea lângă el, pe hol, așteptând ca el să deschidă ușa și să intre în apartament cu el.

Ea stătea acolo privindu-l cu multă răbdare.

Era ceva în neregulă cu yala.

Nu îi venea să creadă.

Futu-i gura mă-sii de yală! De ce acum? De ce mie?

Așa ceva nu i se mai întâmplase.

„E yala”, a zis, agitându-și mâinile tremurânde cu cheia în mână.

Ea nu zicea nimic. Asta făcea lucrurile să pară și mai rele. Și-ar fi dorit să spună ceva. El nu știa că singurele momente în care ea spunea ceva erau acelea în care avea ceva foarte clar de spus. Atunci era directă și foarte bine articulată în discurs. Nu făcea niciodată vorbărie inutilă.

Era foarte inteligentă, totuși, și avea un excelent simț al umorului, doar că nu vorbea prea mult. Când erau alții în preajma ei, îi surprindea mereu că reușea să treacă printr-o seară întreagă fără să spună un cuvânt. Vorbea doar când avea ceva de spus. Asculta cu multă inteligență, încuviințând sau dând ușor din cap, se vedea limpede că era inteligentă. Râdea mereu exact când trebuia să se râdă.

Avea un râs frumos ce suna ca apa de ploaie izbindu-se de petalele unor narcise de argint. Oamenilor le plăcea să spună chestii amuzante în preajma ei tocmai pentru că râsul ei era atât de atractiv.

Când alți oameni vorbeau, se uita direct în ochii lor, cu ochi înguști și înțelegători, care îi ascultau de parcă vorbele lor ar fi fost ultimele sunete rămase pe lume, de parcă orice altceva producea sunete ar fi dispărut cu totul de pe fața pământului și vocea lor era tot ce rămăsese.

Fără să spună un cuvânt, cu tandrețe, i-a luat cheia din mână. A fost prima dată când s-au atins, gestul ușor al trecerii unei chei dintr-o mână în alta. Mâna ei era mică, dar avea degete lungi și subțiri. Se simțea un calm teribil în mâinile ei.

Nu o atinsese în bar sau în drumul spre apartament. Aceasta era prima dintr-un milion de atingeri. A așezat cheia încet și cu precizie în yală. A răsucit cheia. Ușa s-a deschis. I-a înapoiat cheia și mâinile lor s-au atins pentru a doua oară. Credea că o să-i sară inima din piept. Ăsta era cel mai erotic lucru care i se întâmplase vreodată.

Pentru scurt timp după ce s-au despărțit, a trecut printr-o perioadă de masturbare. S-a folosit pentru asta de imaginea ei, luându-i, fără niciun cuvânt, cheia din mână, deschizând ușa și punându-i înapoi cheia în mână.

Ejacula la partea în care îi punea înapoi cheia în mână, după ce deschidea ușa. Apoi zăcea acolo, în pat, cu o baltă de spermă plutindu-i pe stomac ca o bizară Mare a Saragaselor. A făcut chestia asta de cinci, șase ori. Apoi a renunțat pentru că și-a dat seama că ar putea face asta la nesfârșit și ăsta i-ar fi capătul. Știa că viața nu are happy-end, dar nu voia să sfârșească în halul ăsta.

Mai bine își zbura creierii decât să-și încheie viața sub forma unui paravan japonez plin de spermă.

A petrecut o noapte plângând ore în șir pentru că voia să se masturbeze. Voia să se masturbeze pe imaginea ei luând cheia, deschizând ușa și înapoindu-i cheia, mai mult decât orice pe lume. La final era extenuat de plâns, dar nu se masturbase. Trebuia să se oprească, oricât de tare îl durea, pentru că ăsta i-ar fi fost capătul. Odată, în timp ce plângea, a avut o viziune a modului în care ar fi arătat piatra lui funerară dacă nu se oprea din masturbare la amintirea atingerii mâinii ei în timp ce îi lua și îi înapoia o cheie:

 

Un umorist american

1934 – 2009

Odihnește-te în pace

Nu și-o mai freacă.

[…]

Adormit

S-au oprit în fața patului lui și el i-a dat drumul mâinii. Au stat acolo câteva secunde, uitându-se la pat de parcă era o ușă, și bineînțeles că era o ușă, o ușă spre o casă cu multe camere pe care le vor explora rând pe rând în următorii doi ani.

Ultima cameră din casă ar fi aceea în care ea doarme singură în seara aceasta, fără să vrea să-l mai vadă vreodată, cu părul ei întins lângă ea, visând și el alte lumi, ecouri ale unor existențe compuse totalmente din proteine, unde sufletele noastre au o altă dimensiune și servesc unor cu totul alte scopuri.

Apoi, această micuță japoneză s-a întors în somn, dar a fost mai mult o alunecare decât o răsucire. Mișcările ei în somn semănau cu o floare de măr plutind spre pământ, la începutul lui mai, printr-un aer absolut nemișcat. Nimic nu se mișcă, cu excepția petalelor florii, care și ea se oprește când atinge pământul. Și zace acolo, ca o floare crescută din pământ, și nu căzută din cer.

Pisica de lângă ea a tors vreme de câteva secunde, apoi a uitat de ce toarce și s-a oprit.

700.000 de oameni locuiau în San Francisco.

Poate 350.000 dintre ei dormeau atunci.

Somnul lor cerea atât de multă atenție.

Nu o vor primi niciodată.

 

Înmormântare

După ce au stat acolo și s-au uitat la pat, ea și-a ridicat mâinile și și-a desfăcut părul. Era ținut în coc de o agrafă japoneză de aur. Gâtul ei era lung și alb, curbat înspre înainte, cu reflexii delicate de alabastru.

Umoristul american a privit-o cum își desfăcea părul.

Când a scos agrafa, părul ei s-a rostogolit înapoi ca un val de apă a nopții și i s-a revărsat pe ceafă în întunecime totală.

Părul ei era foarte lung și îi ajungea până aproape de cureaua care îi strângea uniforma albă în jurul taliei. Și cureaua era albă. Hainele ei se asortau cu paloarea pielii sale.

Prezența ei fizică era ca o întrepătrundere între zi și noapte, în care ziua era majoritatea corpului său, iar minoritatea nopții era alcătuită din ochii înguști și părul ei ca un cer la miezul nopții, fără de stele.

S-a întors și s-a întins spre el ca roua pe firele de iarbă dimineața devreme, i-a luat fața în palme și a tras-o cu dulceață în jos până când gurile li s-au întâlnit.

Apoi mâinile ei i-au părăsit fața și s-au așezat cu încrederea primilor pionieri pe coapsele lui.

A crezut că o să îi stea inima în loc.

Și-a văzut în fața ochilor propria înmormântare.

Era una drăguță.

A văzut-o pe japoneza asta frumoasă în primul rând la înmormântare, purta un văl întunecat care se asorta cu ochii ei.

Mergea în fața sicriului său în timp ce era condus către groapă. Se mișca în armonie ritmică perfectă cu cei care cărau sicriul și chiar cu sicriul. Înmormântarea sa a curs ca apa unui râu repede, înspre eternitate.

Nu exista oprire.

S-au apropiat de mormânt.

Nu s-au oprit lângă groapa aceea proaspătă.

Au continuat să meargă înainte, cu ea conducând cortegiul pentru veșnicie.

[…]

 

Haine

După ce și-a văzut înmormântarea, și-au dat jos hainele și au urcat în pat. Și-au dat jos hainele ca reacție instinctivă la un stimul invizibil. Nu și-au spus nimic, nici nu au făcut vreun gest, dar ceva s-a întâmplat între ei, ceva care i-a făcut să înceapă să se dezbrace automat, exact în același timp.

Un schimb de vreun fel, în cea de-a patra dimensiune, se produsese între ei, încă de când și-au dat jos hainele și au început să facă dragoste. Doi ani a durat schimbul acela, în mișcare continuă.

Ea și-a dat hainele jos cu blândețea unui zmeu care se înalță timid în vântul căldicel de aprilie. El și-a mototolit hainele smulgându-le de pe el, ca un meci de fotbal american jucat în noroi, în noiembrie.

Nu se pricepuse niciodată să-și dea hainele jos și, la drept vorbind, nici să le îmbrace. Mai mult, era unul dintre acei oameni care au mari probleme în a se usca, după o baie. După ce termina de se șters și uscat, jumătate din corp îi era încă ud.

În timp ce ea se dezbrăca, îl privea pe el dezbrăcându-se și se întreba dacă e la fel și în pat. Spera să nu. Îi plăcea să facă dragoste și îi plăcea să fie făcută într-un mod care să o satisfacă. Nu avea prea multă răbdare cu bărbații care nu erau buni la pat.

Din fericire pentru el, de cele mai multe ori a fost foarte bun în pat. Mereu le surprindea pe femei. Era una dintre cele mai fericite caracteristici personale ale lui.

Din păcate pentru ea, caracteristica asta a lui, nu a făcut altceva decât să contribuie la pierderea inutilă a doi ani din viața ei. Oricum, cel puțin așa a gândit ea după ce s-a terminat. Desigur, de cele mai multe ori, când relația încă exista, se gândea la caracteristica asta ca fiind foarte bună. Dar vremurile și lucrurile bune aveau tendința de a se estompa când le examina retrospectiv. Irosise doi ani din viață și mai mult decât intenționase din tinerețea ei pentru el.

După ce și-a dat hainele jos, s-a strecurat în pat, sub pături. Îl privea, în picioare, chinuindu-se să smulgă de pe el ultimele resturi de haine.

Interesant, s-a gândit. Nimeni nu și-ar putea imagina asta doar citindu-i cărțile. Deja știa că el avea să fie foarte diferit de cărțile lui. Spera doar să fie bun la pat.

Așa cum am spus mai devreme, din păcate pentru ea, era.

 

Revelație

Doi ani mai târziu, petrecea o seară întreagă suferind după dispariția ei din viața lui. Durerea sa era atât de intensă încât după ore și ore de penitență îi era foarte foame. Trebuia să mănânce ceva. S-a gândit să meargă până la colț unde era un chioșc cu hamburgeri, dar s-a răzgândit, pentru că nu voia un hamburger. Mâncase doi cu o zi înainte și nu mai avea chef de încă unul. Încă un hamburger acum era pur și simplu prea apropiat de burgerii pe care îi mâncase ieri.

Dacă n-aș fi mâncat hamburgerii ăia ieri, s-a gândit, aș fi putut să mănânc acum unul.

Cumva gândul acesta i-a produs o revelație căreia imediat i-a dat o importanță uriașă. Chestiunea asta devenise o problemă reală pentru el. Multe alte lucruri erau disproporționate în viața sa apropo de importanța pe care le-o dădea și adevărata lor importanță.

Curând s-a pomenit înjurând de mama focului cei doi burgeri pe care îi mâncase cu o zi în urmă.

Am fost un tâmpit să mănânc hamburgerii ăia, și-a zis. Ce naiba s-a întâmplat cu mine? La ce m-am gândit? Uite, acum nu vreau un hamburger. Dacă nu mâncam burgerii aia aș fi vrut unul.

Căcat!

 

Electricitate

Pentru anumiți bărbați, cea mai frumoasă imagine din lume este aceea a unei japoneze dormind. Vederea părului ei lung și negru, plutind lângă ea ca o încrengătură de crini negri, îi face să își dorească să moară și să fie transportați într-un paradis plin de japoneze dormind, care nu se trezesc niciodată, ci dorm încontinuu, visând vise minunate.

Yukiko ar fi putut cu ușurință să fie regina unui asemenea paradis și ar fi domnit perfect împărătește peste un milion de japoneze dormind, de la un orizont la altul.

În seara asta însă, pe strada Commonwealth, din San Francisco, era regina propriului somn. Respirația ei era ușoară și regulată ca ticăitul unui ceas într-un castel.

Visa un vis luxuriant despre Kyoto.

O ploaie caldă, de toamnă, cădea în visul ei. Ploaia era ceva între ceață densă și ploaie măruntă, cu stropi mici și deși. Își lăsase intenționat umbrela acasă. Voia să simtă atingerea ploii. Își dorea, aproape sexual, să fie ușor udată, și exact asta se întâmpla și o făcea să se simtă foarte bine.

Dacă cineva, foarte silențios, s-ar fi aplecat peste corpul ei adormit până când ar fi ajuns foarte aproape, ar fi putut simți un miros feminin, delicat, umed, ridicându-se dinspre pielea ei care visa că se plimbă prin ploaie prin Kyoto. Apoi, acel cineva ar fi fost tentat să o atingă, cu mâna, să verifice dacă nu cumva erau mici stropi de ploaie în părul ei, ca niște minuscule diamante electrice.

Fragment din „Căderea unui sombrero” de Richard Brautigan, în curs de apariție la Editura Paralela 45, în traducerea lui Cosmin Perța

 

Prima pagină Rubrici Avanpremieră „Căderea unui sombrero” (fragment) de Richard Brautigan

Susține jurnalismul cultural independent

Dacă îți place Literomania, donează pentru a contribui la continuarea proiectului nostru. Îți mulțumim!

Jan Cornelius: „Meyerhoff este un excelent autor german contemporan, la care se simte mereu plăcerea povestitului”

Vă propunem o anchetă cu privire la ceea ce a însemnat și înseamnă cartea (implicit lectura) în viețile unor scriitoare/ ...
Peter_Bichsel_literomania_361

Proze scurte de Peter Bichsel (V)

Vă propunem, începând cu numărul 357 al Literomaniei, o serie de proze scurte semnate de prozatorul elvețian Peter Bichsel, în traducerea ...

„O albie pustie, albă-albă…”

„M-am regăsit într-o pictură. Un singuratic colindă domol un câmp pustiu, vara.” (Matsuo Basho) Un scriitor publică un poem intitulat ...

„În furtuni de oțel” de Ernst Jünger (fragment)

Vă oferim în avanpremieră un fragment din volumul „În furtuni de oțel” de Ernst Jünger, ediția a II-a, traducere din ...

Călătorii și literatură/ Călătorii în literatură. Proza latino-americană a secolului XX în cinci ipostaze (fragment)

Cartea săptămânii este, în acest număr al Literomaniei, volumul Călătorii și literatură/ Călătorii în literatură. Proza latino-americană a secolului XX în ...
bichsel-litero-360

Proze scurte de Peter Bichsel (IV)

Vă propunem, începând cu numărul 357 al Literomaniei, o serie de proze scurte semnate de prozatorul elvețian Peter Bichsel, în traducerea ...

„Epocile globalizării. Geografie, tehnologie și instituții” (fragment) de Jeffrey D. Sachs

Vă propunem spre lectură un fragment în avanpremieră din volumul „Epocile globalizării. Geografie, tehnologie și instituții” de Jeffrey D. Sachs (trad ...

Proze scurte de Peter Bichsel (III)

Vă propunem, începând cu numărul 357 al Literomaniei, o serie de proze scurte semnate de prozatorul elvețian Peter Bichsel, în traducerea ...
Cynthia-Ozick-literomania-359

„Şalul” de Cynthia Ozick

Cu prilejul Zilei Internaționale de Comemorare a Victimelor Holocaustului (27 ianuarie, ziua eliberării lagărului de la Auschwitz), vă propunem pe ...

O mie şi una de poveşti

Romanele „Un veac de singurătate”, de Gabriel García Márquez şi „Toba de tinichea”, de Günter Grass foloseau resursele parodiei nu ...
Peter-Bichsel_358-literomania

Proze scurte de Peter Bichsel (II)

Vă propunem, începând cu numărul 357 al Literomaniei, o serie de proze scurte semnate de prozatorul elvețian Peter Bichsel, în ...

Reminiscence and Exile

Unexpectedly, Faysal hears the news of a death in his family. So that he immediately leaves Europe for his hometown, ...

Proze scurte de Peter Bichsel (I)

Vă propunem, începând cu acest prim număr pe 2025 al Literomaniei (nr. 357), o serie de proze scurte semnate de ...

Liniştea singurătăţii

Hideo Harada, scenarist de televiziune în vârstă de patruzeci şi opt de ani, de curând divorţat şi profund înstrăinat de ...
veronica-niculescu-literomania-355-356

Veronica D. Niculescu: „Au fost atâția ani în care am trăit, trup și minte, în cărțile lui Beckett și Nabokov, autorii din care am tradus cel mai mult”

Vă propunem o anchetă cu privire la ceea ce a însemnat și înseamnă cartea (implicit lectura) în viețile unor scriitoare/ ...

Despre pierderi și singurătate

Apariţia unei cărţi despre viaţa oamenilor sub un regim totalitar tinde să fie privită, dacă nu chiar cu neîncredere făţişă, ...

Despre autor

Cosmin Perța

Cosmin Perța, poet, prozator și eseist, născut în 1982 în Vișeu de Sus, Maramureș, a absolvit Facultatea de Litere din cadrul Universității „Babes-Bolyai” din Cluj-Napoca. Și-a continuat studiile la Universitatea din București, obținând o diplomă de masterat în literatura contemporana și titlul de doctor în litere cu o teză despre fantastic în literatura est-europeană. A publicat cinci cărți de poezie, două de povestiri, două romane, o monografie, un studiu și o piesă de teatru. Poemele sale sunt traduse în 11 limbi. În presa romanească și în cea străină există peste 200 de cronici, recenzii și referințe la opera sa.

Scrie un comentariu

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Pentru a afla când este online un nou număr Literomania, abonează-te la newsletter-ul nostru!

This will close in 20 seconds