Muncă. Substantiv feminin

Munca este brățară de aur. Cine nu muncește nu are. Nu există
meserie rușinoasă. Nu sta, că stai degeaba. Ferește-te de banii
nemunciți. Să nu-ți fie rușine de muncă. Omul e dator să
muncească, să nu-l găsească moartea șezând. Cine nu muncește la
tinerețe nu are la bătrânețe. Cine se scoală de dimineață departe ajunge.
A muncit o vară și a cheltuit într-o sară. Unii muncesc până
mor, alții beau cu capul gol. După muncă și răsplată. Numai cine
nu muncește nu greșește. Ăsta-i preferatul meu: decât să muncești
degeaba, mai bine să șezi degeaba. Și ăsta: munca este ca și măgarul:
trebuie s-o împingi ca să meargă. Dar de ăsta ce să mai zic:
iepuroaica fată și iepurele de inimă se vaită?!

– Mami, tu de ce nu pui murături?
– Ă?
– De ce nu pui murături?
– Că nu am timp. Da’ ce-ți veni cu murăturile?
– Doamna ne-a spus că gospodinele pun toamna
murături pentru iarnă. Tu nu ești gospodină?
La grădiniță, printre altele, fiică-mea învață:
Tata merge la birou de dimineața până seara.
El face banii.
Bunica îmi citește povești și desenează cu mine.
Ea îmi face educația.
Mama poartă șorț și stă la bucătărie.
Ea îmi face mâncarea și îmi spală vasele.
Eu sunt o prințesă, când mă fac mare nu vreau să fiu ca mama.

Imediat după ’90, șantierul pe care lucram s-a desființat și am
rămas pe drumuri. Nu m-a mai angajat nimeni. Unii și-au
găsit vânzători pe la magazine, buticuri, pe mine nu m-a lăsat
barbatu’. Alții s-au apucat iar de școală. Eu nu am fost în
stare. Unde să te apuci la 40 de ani de învățat?! Acum parcă
îmi pare rău, dar dacă așa am gândit atunci… De la 40 de ani
stau la mâna lui. De-aia îi spun tot timpul lu’ fii-mea, să nu
rămâi niciodată la mâna bărbatului. Nu-mi zicea nimic, că e
băiat bun, dar când și când tot zicea: la ce-ți mai trebuie o
fustă, nu ai destule?! Că iar le-ai dat lu’ mă-ta și lu’ tac-tu, eu
muncesc ca prostu’ și tu le duci lor. Nu era adevărat. Și așa am
început să păstrez fiecare bon și bonuleț, nu am cumpărat un
cap de ață în 25 de ani fără să scriu aici. Totul e aici, în caietul
de socoteli. Socoteli la sânge. Și unde să mă fi dus cu patru
copii? Tot timpul am ținut două case. Cât au fost copiii la
școală, munceam și la soacră-mea, unde stăteau ei, și acasă.
Copiii s-au făcut mari, au plecat, socrii au murit, casele au
rămas, treaba nu se termină niciodată. Păi, mă mai înfurii pe
bărbată-miu, că nu știe ce fac toată ziua. Cum ce fac? Nici nu
am timp să mănânc, de multe ori uit să și beau apă. El nu mă
crede. Mâncare, piață, spălat, călcat, curat, grădină.

Dacă s-ar plăti munca asta pe care o faci tu zilnic, cât ai cere?
Să se plătească? Nu te crede nimeni. Doar o femeie știe cu ce
eforturi se ține o casă.

Tata cântă pe tractor,
Mama cozonaci ne face,
Iar noi învățăm cu spor
Când e pace!

Elena Vlădăreanu, „bani. muncă. timp liber”, Editura Nemira, Colecţia „Vorpal”, Bucureşti, 2017