Povestea magului Ged

Maturizarea nu e o treabă de copil. Începi prin a-ți descoperi talentele sau puterile, ceea ce te deosebește de ceilalți, și dacă ai norocul (sau ghinionul, depinde cum o privești) să fii dăruit cu un destin exceptional – de exemplu, să fii născut cel mai puternic vrăjitor din lume – toată povestea ți se poate urca la cap. Asta i se întâmplă lui Ged, personajul principal din romanul Ursulei K. Le Guin „Un vrăjitor din Pământșimare”.

Îl cunoaștem pe Ged încetul cu încetul, pe măsură ce descoperim universul în care acesta se mișcă: Pământșimare – un tărâm straniu, în care oamenii sunt tot atât de familiari cu magia pe cât suntem noi cu tehnologia. De fapt, Pământșimare este mai mult mare decât pământ – un grup de insule despărțite de numeroase canale, înconjurate de un vast ocean neexplorat, și locuite deopotrivă de oameni, animale și dragoni (specie veche, înțeleaptă și vicleană, care posedă cunoașterea timpurilor de demult). Judecând după obiectele și armele pe care le folosesc, putem plasa această civilizație undeva în epoca bronzului, dar asta nu îi oprește pe locuitori să săvârșească acte uimitoare, folosind una dintre cele mai puternice forțe aflate la îndemâna oamenilor – cuvântul. „Asta e magia (spune unul dintre personajele romanului): să numești un lucru cu numele său adevărat”. Și asta fac cei mai influenți oameni din Pământșimare – vrăjitorii – pentru care a cunoaște înseamnă a re-cunoaște, a învăța numele tainic al lucrurilor și al ființelor, pentru ca apoi, la nevoie, să le poată supune sau chema în ajutor. Magia din Pământșimare se face cu poțiuni și leacuri, dar mai ales cu vorbe, care descoperă sau acoperă fața adevărată a lumii.

Revenind la Ged, tot printr-un cuvânt, printr-un nume are loc și nașterea lui ca erou – conștientizarea vocației sale de vrăjitor. Născut într-o familie săracă, într-un sat izolat pe insula golașă din Pământșimare, Ged – cu numele său de botez Dunny – crește neîngrădit și fără îndrumare alături de tatăl său, un făurar taciturn, puțin preocupat de copii după pierderea soției sale. Firea lui sălbatică și singuratică îi atrage porecla de Vinderel – mic șoim care preferă ținuturile stâncoase. Niciunul dintre cele două nume – cel de la naștere, dat de mamă, sau cel ”metaforic”, primit de comunitate (porecla) – nu vorbește despre vocația eroului. Îi revine sarcina de a-l recunoaște pe Ged – menit a deveni cel mai mare vrăjitor din Pământșimare – mentorului său, tot vrăjitor și el, cel care îl numește cu numele său tainic în ritualul de maturizare prin care trece orice copil din Pamântșimare la împlinirea vârstei de 13 ani – botezul. Atunci copilului i se ia numele provizoriu, dat la naștere, și este chemat pe numele său adevărat , Ged, care dă seama despre potențialul și datoria lui viitoare față de lume. Iată primul pas în procesul de maturizare – să fii re-cunoscut.

Ged pleacă de acasă în ucenicie (și la propriu, și la figurat). De aici încep încercările. Ca orice erou de poveste, își manifestă talentul în artele magiei cu precocitate, devine repede conștient de propria-i putere și, ca urmare, crede că îi aparține, că o stăpânește și că merită să o etaleze în fața celorlalți, împăunându-se, dorind laude și recunoaștere. Într-o ceartă copilărească cu un coleg de la școala de magie al cărui elev eminent devine, Ged folosește demonstrativ o vrajă pe care nu o înțelege, dar pe care știe că are puterea să o împlinească, și eliberează fără să vrea o umbră groaznică, una dintre puterile Nevieții. Abia după ce faptul este consumat, adultul înțelept, dascălul, îi explică însemnătatea faptei sale: „Nechemată a venit ea, dintr-un loc unde nu există nume. E rea și vrea să facă rele, prin tine. Puterea pe care ai avut-o ca s-o chemi îi dă putere asupra ta: sunteți legați. E umbra îngâmfării tale, umbra ignoranței tale, pe care chiar tu o faci. Cum să aibă o umbră nume?”

Din prima înfruntare cu umbra, eroul iese marcat atât psihic (devine catatonic pentru o lungă perioadă și își revine cu greutate), cât și fizic (îi rămân cicatricile ca avertizare în fața ispitei transgresiunilor viitoare). Spiritul său își pierde impetuozitatea, devine prevăzător și atent la consecințe, mai lent în a trage concluzii și în asimilarea noilor cunoștințe, dar mai trainic și mai contemplativ. Pentru Ged, prezența umbrei în lume devine destin: dacă dorește să trăiască și să-i apere pe cei dragi, este musai să o găsească și o înfrunte. Până la lupta finală cu acest dușman inform și ne-numit – deci de neîmblânzit – Ged trece prin probele clasice ale eroului mitologic: înfruntă și iese victorios din întâlnirea cu dragonii, rezistă promisiunilor femeii ispititoare, ajunge pe punctul de a-și pierde înfățișarea umană prin preschimbarea într-un șoim. Nu întâmplător în Pamântșimare vehiculul principal al memoriei colective sunt gestele, cântecele despre eroii de demult și peripețiile acestora. Călătoria lui Ged este una de căutare, cum sunt toate călătoriile eroilor, dar obiectul ei este unul declarat interior – Ged își vânează umbra, după ce a fost și el vânat de ea.

Povestea lui Ged face transparentă presimțirea, sub ochii adultului care a lăsat o bucată de viață în urmă, că majoritatea călătoriilor au aceeași miză – cunoașterea părții ascunse din noi, care irumpe în viață ca o sălbăticiune în procesul de construire a propriei identități. Cade în sarcina celorlalți să recunoască partea noastră solară, vizibilă, și să-i ofere solul fertil pe care aceasta să se dezvolte, dar nu poate nimeni în afară de noi să își asume rolul de a privi și integra partea tulbure și vulnerabilă. Cu alte cuvinte, maturizarea înseamnă, ar spune Ged, numirea umbrei – al patrulea botez, de data aceasta personal.

În Pământșimare, a-i spune cuiva numele tău adevărat (și nu porecla) este un semn de mare încredere . Te „dezbracă” în fața celuilalt, care capătă astfel putere asupra ta. Înainte de a părăsi școala, Ged primește o ultimă probă pentru a dovedi că este pregătit să înfrunte pericolele din călătoriile sale viitoare: trebuie să afle numele unuia dintre învățătorii săi. Iată cum răspunde Ged provocării:

„– Învățătorule, spuse Ged, n-am putere ca să-ți smulg numele și n-am înțelepciune ca să te păcălesc să mi-l spui. Așa că mă voi mulțumi să rămân aici și să învăț ori să slujesc, cum ți-o fi voia. Asta dacă nu cumva domnia ta îmi poate răspunde la o întrebare.

– Întreabă.

– Care e numele domniei tale?”

Ursula K. Le Guin, „Un vrăjitor din Pământșimare”, traducere de Maria Ioniță, Editura Art, București, 2017