Annie Ernaux – condiția feminină și romanul fragmentar

Născută în 1940, scriitoarea franceză Annie Ernaux e un adevărat clasic în viață al literaturii franceze contemporane – care a revenit în actualitate în 2022 printr-o nouă carte (la 81 de ani), un mic roman intitulat „Le jeune homme”/ „Tânărul” (Gallimard), dar și printr-un film plasat la jumătatea drumului între documentar și ficțiune – „Les Années Super 8”, realizat de fiul său, David Ernaux-Briot, cu text și voce – Annie Ernaux (filmul reprezintă un colaj de imagini biografice ale scriitoarei și familiei sale, din perioada 1972-1981, filmate cu camera Super 8, de unde și titlul filmului prezentat anul acesta la Cannes, în cadrul secțiunii „La Quinzaine des réalisateurs”).

Una dintre cele mai cunoscute și prestigioase scriitoare franceze actuale (și foarte prolifică, deși romanele sale sunt, de regulă, de mici dimensiuni), Annie Ernaux practică o scriitură autoficționară și fragmentară, biografică și intimă, aflată însă mereu la confluența cu socialul – în bună tradiție franceză –, dar și cu psihologicul (sau chiar psihanaliticul), pe urmele, aș zice, unei Nathalie Sarraute. Ea nu se consideră o autoficționară – și aș cita, în acest sens, interviul ei din „Lire. Magazine littéraire” nr. 507/mai 2022 –, declarând că materia scrisului său e însăși viața („écrire la vie”), că pentru ea scrisul e doar o chestiune de montaj al faptelor de viață, consemnate cu un soi de distanță și pe un ton neutru, de-a dreptul plat. Și totuși, scriitura (l’écriture) este, în acest caz, o punere în limbaj a factualului, ca un ecran (lingvistic) așezat peste faptul brut, așadar implicit o transfigurare, o (auto)ficționalizare. Scriitura – actul de a scrie – este, în fond, un aspect esențial la Annie Ernaux, peste faptul brut, trăit: „Dacă nu le scriu, lucrurile n-au ajuns până la capătul lor, au fost numai trăite”, notează ea în „Le jeune homme” (traducerea îmi aparține).

În anii ’60 ai secolului trecut, Nathalie Sarraute – alături de ceilalți reprezentanți ai „Noului roman” francez (și citându-i pe Proust și Joyce ca mari precursori) – vorbea despre „uzurparea personajului” și despre spargerea narativității din romanul tradițional (personaj, intrigă, succesiune de evenimente), practicând o scriitură fragmentară și psihologică (psihanalitică) pe care a moștenit-o întrucâtva și Annie Ernaux. Noutatea nu e doar formală, ea este la Annie Ernaux și de conținut, inclusiv de tonalitate. Scriitoarea și-a făcut o marcă din atacarea tabuurilor sociale, din sondarea fără menajamente a interiorității și în mod special a condiției feminine. Iar punctul de plecare este, desigur, faptul biografic, cazul individual, intim – care spune ceva, de fiecare dată, despre ordinea socială, despre statu quo. Iată doar câteva teme-tabu, tratate precis și neutru, fără „rușine” (honte) ori menajamente: violul (nenumit ca atare, în „Mémoire de fille”), avortul clandestin („L’événement”), moartea tatălui („La place” – prilej pentru sondarea ordinii sociale, a claselor sociale, tatăl său fiind un fost muncitor în uzină reconvertit în mic comerciant de cartier; ea însăși devine, prin studii și prin recunoașterea literară, un „transfug de clasă”) sau – cel mai recent, în „Le jeune homme” – aventura amoroasă cu un bărbat mai tânăr cu 30 de ani (volumul recuperează notații de jurnal din anii 1998-2000, notațiile unei Annie Ernaux cincuagenare, implicate într-o poveste de iubire cu un student din Rouen, orașul propriei sale tinereți și studenții, revizitate astfel peste timp).

Annie Ernaux este o scriitoare franceză ajunsă la o vârstă venerabilă, care a abordat deja toate temele feminismului și emancipării feminine de astăzi, în și prin literatura ei, dar fără militantism, în schimb cu toată complexitatea (contradictorie a) vieții transpuse în scriitură.

De altfel, toate romanele ei sunt, de fapt, o chestionare a timpului și memoriei, pe linie – cum altfel? – proustiană, dar fără percepția de clasă a lui Proust, „dimensiunea socială” care-i este „insuportabilă” la marele scriitor, așa cum declară Annie Ernaux în interviul citat din „Lire. Magazine littéraire”. În „Mémoire de fille”, scriitoarea încearcă, într-o continuă mișcare trecut-prezent, să regăsească acea fată de 18 ani din vara lui ’58, când, într-o tabără de vacanță, petrece prima ei noapte cu un bărbat; în „La place”, își regăsește (în memorie) tatăl (acum mort), la vârste diferite, vârste care-i dictează percepții diferite asupra figurii paterne, culminând cu sentimentul de la maturitate că, depășindu-și clasa socială, puntea de comunicare dintre ea și tatăl ei se rupe complet, ca într-un soi de abis. Și, în sfârșit, în „Le jeune homme”, scriitoarea cincuagenară își retrăiește cumva tinerețea și studenția (din Rouen) prin intermediul unei aventuri amoroase cu un tânăr student chiar din acel oraș. Altfel spus, „Rien ne m’a fait peur en écriture”/ „Nu m-am temut de nimic în scris” – pentru a parafraza titlul interviului pe care l-a acordat în mai anul acesta revistei „Lire. Magazine littéraire”, cu ocazia apariției celui mai recent roman. Și tot acolo, întrebată dacă, în ceea ce o privește, scriitura și politica sunt legate între ele, ea răspunde: „Cred că a scrie ține de politică, dar nu conține o politică în sine. Cărțile nu sunt niciodată niște manifeste”. Pentru a o sărbători pe scriitoarea sistematic prezentă pe listele de Nobel (sic!), „Cahiers de l’Herne” i-a consacrat recent un număr bogat în texte inedite (extrase de jurnal, interviuri, scrisori), dar și în texte semnate de numeroși scriitori și artiști. Și aș mai cita aici un pasaj din introducerea făcută de „Lire. Magazine littéraire” interviului acordat de Annie Ernaux lui Aurélie Marcireau și Alexis Brocas: „Prin reflecțiile sale asupra transfugilor de clasă și chestiunii „locului” („la place”) pe care fiecare îl ocupă în societate, Annie Ernaux a deschis calea unor autori precum Nicolas Mathieu, Claire Marin, Édouard Louis… Arta ei, cu toate acestea, nu seamănă cu nici o alta. Prin travaliul ei asupra stilului, structurii, tonalității, a reușit să rezolve o problemă care seamănă cu aceea a cvadraturii cercului: să vorbească despre sine fără narcisism, să reînvie propriul trecut fără complezență, și să-și bulverseze cititorii cu observații economice, corporale, sociologice, care poartă cu ele parfumul timpului trecut”.

Annie Ernaux este, iată, o autoare franceză ajunsă la o vârstă venerabilă, care a abordat deja toate temele feminismului și emancipării feminine de astăzi, în și prin literatura ei, dar fără militantism, în schimb cu toată complexitatea (contradictorie a) vieții transpuse în scriitură. (Adaug într-o paranteză că după Annie Ernaux au urmat o serie de scriitoare autoficționare interesante, în frunte cu Marie Darrieussecq; dar aș enumera și pe Christine Angot sau Camille Laurens, traduse în limba română.) Dacă e să folosesc un termen utilizat de Sartre în epocă (într-o prefață la o carte de Nathalie Sarraute, din ’47), Ernaux scrie un soi de „antiroman”, fragmentar, non-narativ, în care intriga și personajul se topesc în notația fulgurantă a intimității, a vieții psihologice, în stagnarea temporală, în izolarea unui moment în timp, mai aproape de realul percepției, sentimentului, memoriei individuale.

Nathalie Sarraute însăși scria în „L’ère du soupçon” (1950) – într-un text intitulat „Uzurparea personajului”, tradus de Irina Mavrodin și apărut la noi în „Secolul XX” nr. 200/1977 (pp. 28-31): „Viața la care, în cele din urmă, totul se reduce în artă (acea «intensitate a vieții» în care, spunea Gide, «stă valoarea unui lucru») a părăsit acele forme odinioară atât de pline de făgăduinți, spre a sălășlui în altă parte. În mișcarea ei neîncetată, ce o face să se deplaseze către acea linie mobilă unde ajunge la un moment dat căutarea și către care țintește întreg efortul, a sfărâmat cadrul vechiului roman și a azvîrlit, unul după altul, vechile accesorii inutile.” (p. 30) În felul acesta, cititorul (în același timp cu romancierul) – „a văzut timpul încetând a mai fi acel curent rapid ce împingea intriga înainte, pentru a deveni o apă stătătoare în adâncul căreia se elaborează lente și subtile descompuneri.”

Aș vrea să închei aceste rânduri cu observația că, în literatura noastră, acest tip de „antiroman” rămâne aproape necunoscut – e o etapă modernă a romanului care ne scapă și ne e cu totul ininteligibilă. Chiar și astăzi, literatura noastră contemporană e dominată de obsesia poveștii, a narativității, a intrigii și personajelor tradiționale – fiind pradă, prin asta, rațiunilor pur comerciale.

În foto: Annie Ernaux, pe afișul emisiunii de televiziune „La Grande Librairie” (realizată de François Busnel, pe 4 mai 2022). Sursa: aici