Dostoievski – reflecții despre Dumnezeul-om/ omul-Dumnezeu

„Și, desigur, la fel de adevărat este și că un om este un Dumnezeu pentru un alt om, și că un om este un lup pentru un alt om.”

(Thomas Hobbes, De Cive [Despre Cetățean, 1642], „Epistolă de dedicație”)

Una din scrisorile (august 1867) lui Dostoievski către credinciosul său prieten poet, Apolon Maikov, ar putea conține, implicită, „ideea-simțământ” cum că Iisus Hristos (omul-Dumnezeu, ori Dumnezeul-om) îl va înlătura negreșit pe însuși Dumnezeu: „Doamne! Deismul [de fapt, monoteismul, n. m.] ni l-a dat pe Hristos, adică o concepție despre om atât de înaltă, încât copleșește de venerație și ajunge cu neputință de gândit că nu acesta ar fi pe veci idealul omului!” – cf. Joseph Frank, Dostoïevski. Les années miraculeuses (1865-1871), trad. din americană de Aline Weill, Actes Sud, 1998, p. 317 (Dostoevsky: The Miraculous Years, 1865-1871, Princeton University Press, 1995).

Cu vremea – paradoxal, dialectic –, „idealul omului” va deveni însuși omul: ateismul, deci, supremația persoanei, a individualității, a subiectivității. Să pomenim doar patru repere majore de pe acest drum spre modernitate: Montaigne, cu Eseurile; Descartes (mare cititor al lui Montaigne), cu ale sale Discurs asupra Metodei, Cugetări metafizice și Principiile filosofiei; Hobbes, cu al său Leviathan; Spinoza, cu Marea Gândire-tălmăcire a Bibliei din al său Tratat Teologico-politic, cu al său Tratat despre autoritatea politică și – ca o încununare – cu proclamarea lui „Deus sive Natura” din Etica sa.

De fapt, creștinismul – teandrism / antropoteism – are din fire vocația de a-l înlătura pe Dumnezeu, ceea ce se va face ca urmare a dogmei Sfintei Treimi: mai întâi în Occident, datorită (ori din pricina) catolicului Filioque, care propovăduiește egalitatea perfectă dintre Hristos și Dumnezeu („Sfântul Duh purcede din Tată și din Fiu”), iar mai târziu și în Europa răsăriteană, cu ortodoxul Per Filium („Sfântul Duh purcede numai din Tată prin Fiu”), ce menține o distincție în identitate.

Dimpotrivă, în iudaism, Yahve își va păstra față de oameni distanțarea absolută, invizibilitatea, inspirându-le astfel „frica-venerație” (care e și începutul înțelepciunii, după Psalmul 111 sau după Ecleziast), necomunicând cu ei decât prin mijlocirea profeților săi; așa va proceda și Allah, în islamism. Cele două monoteisme intacte vor dăinui, vor rezista mai bine în acest fel.

Pentru Dostoievski, momentul fără întoarcere, „spinul din carne”, adică din minte, va fi probabil contemplarea îngrozită (tot în august 1867, la muzeul din Basel) a Hristosului mort de Holbein cel Tânăr – ce-și va găsi (aș zice) corespondentul literar în cadavrul împuțit al starețului Zosima din Frații Karamazov, romanul morții lui Dumnezeu.

Iată prețioasa mărturie a soției, Anna Grigorievna Dostoievskaia (din Jurnalul ei): „Fedor, între timp, a fost cu totul subjugat de el [de Hristosul mort, n. m.], și era atât de dornic să-l vadă de aproape, încât s-a suit pe un scaun […]” (in J. Frank, op. cit., p. 320). În ale sale Aduceri aminte, Anna continuă relatarea: „Când mă înapoiai după vreo cincisprezece-douăzeci de minute, îl găsii tot pironit locului dinaintea tabloului. Pe chipul lui frământat se citea un soi de groază, ceva pe care îl remarcasem nu o dată în primele clipe ale crizelor sale de epilepsie” (ibid.). Iar în notele stenografice ale Jurnalului ei: „mi-a spus atunci că un asemenea tablou te poate face să-ți pierzi credința” (cf. Julia Kristeva, Soleil noir. Dépression et mélancolie, Gallimard, Folio essais, 1989, p. 198/nota 25).

Ce-o fi cugetat oare Dostoievski dinaintea chipului acelui cadavru sacru? Două ipoteze: 1. privirea lui Hristos spune: „Părinte, de ce m-ai părăsit?!”; 2. acea privire nu spune nimic – căci nu este, nu mai este o privire.

Dostoievski își va rosti zguduirea prin două din personajele sale (Mâșkin și Ipolit din Idiotul, 1868), care, dinaintea aceluiași tablou, „pun la îndoială Învierea” (J. Kristeva, op. cit., p. 198): „Dar dacă Domnul Însuși ar fi putut, în ajunul pătimirii, să-Și vadă propria imagine, S-ar mai fi suit El oare pe cruce și ar mai fi murit așa cum a făcut-o? Întrebarea asta îți vine și ea fără voie când te uiți la tablou” (Ipolit în Idiotul).

Iar când mai aflăm, de la istoricul rus G.P. Fedotov, și rolul central pe care îl joacă în spiritualitatea ortodoxă rusă „chenoza” – scoborârea ori, să-i zicem, smerirea din iubire a divinității într-un trup omenesc spre a îndura moartea –, putem simți „spaima și cutremurarea” lui Dostoievski dinaintea cadavrului Hristosului de Holbein!

Să mai adăugăm și mărturia sarcastică a maestrului său (mai degrabă fost maestru) Bielinski, devenit (după lectura Esenței creștinismului de Feuerbach) ateu și de stânga: „E chiar înduioșător să-l privești [pe Dostoievski]. De câte ori mă leg de Hristos, ca acuma, întreaga fizionomie i se schimbă, ca și cum ar fi gata-gata să-l apuce plânsul” (J. Frank, id., p. 331).

Și scrisoarea de mai jos către Maikov (25 martie 1870), unde Dostoievski își expune „problema de căpătâi” cu aceste cuvinte: „Cea care m-a chinuit, cu sau fără știrea mea, toată viața – existența lui Dumnezeu” (id., p. 516).

Epilepsia („pedepsia”) autorului va juca așijderi un rol-cheie pentru Mâșkin (Idiotul) ca și pentru Kirilov (Demonii), prin faza de aură (pre- ori post-epileptică), declanșând o trăire mistico-panteist-naturalistă unde cele „cinci secunde” de nedescris nu se vor mai înrudi cu „chenoza”, ci mai degrabă cu bucuria spinozistă din Deus sive Natura:

„Simțământul acela e limpede și de netăgăduit. E cașicum, dintr-o dată, ai simți Natura întreagă și, dintr-o dată, ai spune: da, așa-i drept să fie. […] E… nu-i o emoție, ci doar așa, o bucurie. Nu ierți nimic, fiindcă nu mai e nimic de iertat. Nu că te-ai umple de iubire – oh, e ceva mai presus de iubire! Ce-i mai înspăimântător, e că-i atât de cumplit de limpede, și o atare bucurie. De-ar ține mai mult de cinci secunde – sufletul n-ar putea-o îndura, ar fi nevoit să se destrame. În alea cinci secunde, trăiesc o viață-ntreagă, și pentru alea cinci secunde, mi-aș da viața-ntreagă, fiindcă merită pe deplin. Ca să-nduri asta vreme de zece secunde, trebuie să te transformi trupește” (Kirilov, Demonii).

Să vedem cum această trăire miraculoasă – cea a aurei epileptice – va fi la Kirilov (nu și la Mâșkin) ca legată intim, structural de revelația morții lui Dumnezeu, provocând, paradoxal, un același efect, o aceeași răvășire necesitând o „transformare trupească” a ființei, care, de atunci înainte, nu va mai putea îndura să trăiască nici prelungirea ziselor cinci secunde, nici răsunetul „simțământului-idee” al morții lui Dumnezeu.

Să-l ascultăm mai departe pe Kirilov: „Nu pricep cum de un ateu a putut ști, până azi, că Dumnezeu nu există fără să se omoare numaidecât. Să fii conștient că Dumnezeu nu există, fără să fii conștient, în aceeași clipă, că ai devenit tu însuți Dumnezeu, e o absurditate, altminteri negreșit trebuie să te omori. Dacă ești conștient de asta – ești un împărat, nu te mai omori și vei trăi înnimbat de slavă. Însă numai cel dintâi care va fi devenit conștient de asta trebuie să se omoare, negreșit, altminteri cine va-ncepe și va demonstra? Eu voi fi cel care am să mă omor, negreșit, ca să-ncep, ca să demonstrez. Eu nu-s încă decât un Dumnezeu fără voie, și-s nefericit, fiindcă sunt silit să-mi afirm ființa liberă. Sunt cu toții nefericiți, fiindcă se tem cu toții să-și afirme ființa liberă. Dacă omul, până azi, a fost mereu sărac și nefericit, e pentru că s-a temut mereu să-și afirme punctul esențial al ființei și pentru că nu și-a exprimat ființa decât pe de lături, ca un țânc. Sunt nefericit în chip monstruos, fiindcă mă și tem în chip monstruos. Teama e blestemul omului… Dar eu unul îmi afirm ființa liberă, sunt silit să am credința că nu-s credincios. Am să-ncep, și am să sfârșesc, și am să deschid poarta. Și am s-aduc mântuirea. Numai asta-i va mântui pe oameni, și, chiar de la următoarea generație, va putea să-i regenereze trupește; fiindcă, sub înfățișarea mea trupească de acum, cu toate câte le voi fi gândit, să fiu om fără Dumnezeul cel vechi e cu neputință, complet. Vreme de trei ani în cap, am tot căutat cum să-mi afirm divinitatea, și am găsit: atributul divinității mele este ființa liberă ! E singurul mijloc pe care-l am ca să-mi arăt nesupunerea întru punctul esențial și înfiorătoarea libertate pe care am dobândit-o. Fiindcă-i înfiorătoare de-a binelea. Mă omor ca să-mi arăt nesupunerea și noua, înfiorătoarea mea libertate” (ibid.).

O, cât de mult această gândire „trans-nihilistă” a lui Kirilov, dialectica-i năucitoare, îl va fi exaltat pe Nietzsche, printr-o orbitoare coincidență cu al său Zaratustra – mai precis, ca să vestească „[…] cel din urmă stadiu al nihilismului: momentul în care omul, dându-și seama cât de vană îi era strădania de a-l înlocui pe Dumnezeu, va prefera să nu mai voiască deloc decât să voiască neantul. Proorocul vestește, deci, pe cel din urmă om. Prefigurând sfârșitul nihilismului, el merge deja mai departe decât oamenii superiori. Dar ceea ce-i scapă e ceea ce se află încă dincolo de cel din urmă om: omul care vrea să piară, omul care își vrea propriul declin [altfel spus, Kirilov al nostru!, n. m.]. Odată cu acela se încheie de-adevăratelea nihilismul, de sine însuși învins: transmutația și supraomul se apropie” (Gilles Deleuze, Nietzsche, PUF, 2008, p. 48).

Se știe că Nietzsche a citit Demonii (în traducere franceză) în 1888 (doi ani după Zaratustra), prin urmare, n-ar fi avut cum se inspira de acolo: nu putem decât să rămânem cu răsuflarea tăiată dinaintea acestei duble gândiri identice! Poate că amândoi și-au găsit sursa de inspirație la Maestrul Eckhart!

Dacă Dostoievski s-a putut și el inspira pentru Kirilov al lui din Esența creștinismului de Feuerbach (precum socoate Joseph Frank, căci se cunoaște influența acestei cărți asupra lui Bielinski), eu, unul, socot că lectura Tratatelor și predicilor Maestrului Eckart i-a fost mai apropiată, mai hotărâtoare; chiar dacă nu știa citi în limba germană (ci doar în franceză), s-ar fi putut prea bine să-l cunoască pe Maestrul Eckart prin mijlocirea operelor călugărului Tihon Zadonski, „un ecleziast rus din veacul al XVIII-lea, canonizat în anul 1860, care a lăsat o bogată moștenire literară (cincisprezece volume) mult influențată de pietismul german” (cf. J. Frank, id., p. 511). În martie 1870, Dostoievski îi scrie, tot lui Maikov, în privința zisului Tihon Zadonski, că „de multă vreme [l-a] găzduit cu încântare în inima lui” (ibid.). Să mai reamintim și că în Demonii cel care primește spovedania lui Stavroghin e un călugăr pe care îl cheamă Tihon; altă „coincidență”: numele de mirean al lui Zadonski era chiar Kirilov – din care Julia Kristeva, în Dostoïevski face à la mort, ou le sexe hanté du langage, Fayard, 2021, p. 258, spune că Dostoievski s-a „inspirat puternic” pentru al său. Tihon Zadonski era un „mare scriitor” care – după istoricul teologiei ruse Ghiorghi Florovski – a cunoscut „ceea ce Sfântul Ioan al Crucii numea la noche oscura, ‘noaptea întunecată’ a sufletului” (J. Frank, id., p. 512).

Iată (după mine) niște pasaje din Maestrul Eckhart care i-au mers pesemne la inimă lui Dostoievski: „Și de aceea omul trebuie să fie ucis și mort cu desăvârșire, să nu mai fie nimic în sine însuși, sustras oricărei asemuiri și nemaiasemuindu-se nimănuia: atunci și numai atunci i se asemuie cu adevărat lui Dumnezeu. Căci ceea ce îi este propriu ca esență, în firea însăși a lui Dumnezeu, este de a fi neasemuitor și neasemuit nimănuia” (Traites et sermons, trad. Alain de Libera, GF Flammarion, 1995, p. 332); și: „De aceea spune Sfântul Augustin: ‘Dumnezeu s-a făcut om, pentru ca omul să devină Dumnezeu’” (ibid., p. 404) – iar prin asta să-l înlăture pe Dumnezeu, aș adăuga eu!

Nu socot, ca J. Frank, că Kirilov ar fi doar o prelungire a „părții demonice, luciferice a personalității lui Stavroghin” (J. Frank, id., p. 648), cum este – și aici sunt de acord cu J. Frank – cazul lui Șatov, ce reprezintă realmente „căutarea credinței atât de adânc înrădăcinată în Stavroghin, încât el umblă să-și recunoască fărădelegile și să se căiască de ele” (ibid.).

Kirilov este un personaj aparte, ce emană o anume grandoare – nihilistul metafizico-existențial, care, înainte de-a se smulge dintr-o lume fără Dumnezeu, pur și simplu din lume, a avut nebunia de-a vrea să fie dincolo de Bine și de Rău, dar asumându-și o indiferență morală absolută s-a lăsat amăgit să pună pe hârtie și să semneze faimoasa scrisoare (unde mărturisea dublul omor al lui Șatov și al lui Fedka) pe care i-o cerea Mefistofel-Piotr-Stepanovici, căci astfel nu face altceva decât un ultim serviciu răspândirii Răului în lume!

Apucându-se să și-l creeze pe Ivan Karamazov, alchimistul Dostoievski va fi turnat în el și plămada – o sinteză între – lui Stavroghin și Kirilov.

Căci romanele sale sunt doldora de dubluri, jumătăți de dubluri, sferturi de dubluri; de fapt, există aici o preschimbare continuă, de parcă unele „însușiri”, unele „trăsături”, ar migra de la un personaj spre altul – același/un altul: e vorba de un laborator ontologic, de work in progress. Așa cum vor fi și operele lui Musil, Kafka, Joyce…

Când Dostoievski (într-o scrisoare către editorul Katkov) scrie că: „Stavroghin este un personaj tragic… După părerea mea, e deopotrivă rus și tipic… M-am dus să-l caut tocmai în străfundul inimii mele …” (J. Frank, id., p. 628), ar fi putut spune exact același lucru despre Kirilov – și despre atâția alții, desigur, în frunte cu Ivan Karamazov!

Ivan : un Iov creștin devenit ateu dinaintea Dumnezeului său și a lui Hristos (vezi, mai cu seamă, sfârșitul dialogului între el și Alioșa din cap. „Răzvrătirea” și următorul, „Marele Inchizitor”); apropiat și de cumplitul bandit Zhi (vezi Zhuangzi, Œuvre complète, cap. « Tche le brigand », trad. din chineză de Liou Kia-hway, Gallimard/Unesco, 1989): de strigătul de revoltă al acestuia dinaintea lui Confucius, nu și de cinismu-i total (deși, ca un spirit ironic în lege, îl simulează).

Aș spune chiar că de fapt sunt doi Ivani: cel ajuns la apogeu în „Marele Inchizitor” și cel ce-și începe coborâșul, apoi căderea în nebunie, în schizofrenia întreținută, alimentată, exacerbată de cele trei conversații cu fratele lui bastard după tată, Smerdiakov (un amestec între Tartuffe, Uriah Heep, Iago și ceva tipic rusesc): totul se învârtejește (un vânt gogolian îi bate prin țeastă), Dumnezeu și Diavolul vin din nou în vizită la ateu, făcându-și din inima și mintea lui „câmpul de bătălie”! Însă, paradoxal, prin vălul dedublării schizofrenice (fantasma Ivan-diavol vorbindu-i lui Ivan), îl putem străvedea pe Ivan cel dintâi, filosoful ateu dar care dobândise un adevăr existențial nou-nouț (un alt soi de Kirilov!), unde, preț de câteva clipe, formula „totul e îngăduit” va străluci cu un alt înțeles și o altă țintă, ambele mărețe și firești, deopotrivă supraomenești și nemaipomenit de omenești (am fi ispitiți să facem elogiul erasmic al acestei nebunii):

„‘[…] După mine, defel nu-i nevoie să se distrugă, ci e destul să se nimicească în omenire ideea de Dumnezeu, iată cu ce trebuie-nceput! Cu asta, cu asta trebuie-nceput, o, voi, orbilor ce nu pricepeți nimica! Odată ce omenirea-ntreagă îl va fi abjurat pe Dumnezeu (și am credința că era aceea, prin analogie cu erele geologice, va sosi odată), întreaga concepție veche despre lume se va prăbuși de la sine, fără antropofagie, și mai ales întreaga morală veche, iar astfel ceva cu totul nou va-ncepe. Oamenii se vor uni întru a lua de la viață tot ce poate ea să deie, însă cu scopul precis al fericirii, al bucuriei lor în singura lume de-aici, de pe pământ. Omul se va înălța grație unei mândrii titanice de zeu, și va lua naștere omul-zeu. Învingând ceas de ceas firea, prin voința și știința sa, iar de-acuma fără nicio îngrădire, omul va simți astfel ceas de ceas o desfătare atât de înaltă, încât va înlocui pentru el toate vechile nădejdi de încântări cerești. Fiecine se va ști muritor pe de-a-ntregul, fără putință de reînviere, și-și va accepta soarta cu mândrie și calm, asemeni unui zeu. Va pricepe din mândrie că n-are rost să cârtească dacă viața nu ține decât o clipă și atunci își va iubi fratele fără să mai aștepte nicio răsplătire. Iubirea nu va mai îndestula decât clipa vieții, dar conștiința însăși a scurtimii sale îi va înteți cu atât mai mult flacăra cu cât odinioară aceasta se irosea în nădejdea unei iubiri după moarte și fără sfârșit’… […] Dat fiind însă că, din pricina prostiei omenești de nelecuit, aceste lucruri nu se vor înfăptui poate nici într-o mie de ani de azi-nainte, toți cei încredințați de pe-acuma de zisul adevăr au dezlegare să-și orânduiască traiul după pofta inimii lor, pe temelii noi. În sensul ăsta, ‘totul le e îngăduit’. [Să ne reamintim că mai-nainte, în ‘faza’ Marelui Inchizitor, Ivan, în articolul său, declara, sceptic și într-un sens cu totul diferit, mai degrabă hobbesian, de ‘război al orișicui împotriva orișicui’: ‘Dacă nu există nemurirea sufletului, nu există nici virtute, deci totul e îngăduit’ (Frații Karamazov, vol. I), n. m.] Mai mult încă: chiar dacă era aceea nu va veni niciodată, și întrucât Dumnezeu și nemurirea oricum nu există, omul nou are dezlegare să devină om-zeu, de-ar fi să fie singurul din lumea-ntreagă, și bineînțeles, cu noul său rang, să calce, la nevoie, peste orice veche opreliște morală de-a vechiului om-sclav. În fața lui Dumnezeu nu-i lege! Unde va ședea Dumnezeu, acolo e locul lui Dumnezeu! Unde mă voi pune eu, acolo fi-va numaidecât locul de frunte… ‘totul e îngăduit’, și cu asta, basta!” (ibid., vol. II).

Cum, mai sus, glăsuia „Diavolul”, aici „spiritul ce totul neagă” devine spiritul ce totul leagă: omul de viața sa, firea sa de Fire, ființa sa de devenire, de preschimbări… cu excepția, poate, a unei expresii în contradicție cu toate cele spuse mai-nainte: „În fața lui Dumnezeu nu-i lege!”; în contradicție, căci – chiar și în fața unui om-zeu, ori a unui supraom – va fi mereu vreo lege de „asimilat”, de „încorporat” spre a o putea „depăși” pentru a-și urma propria devenire, soi de Aufhebung hegeliană! Altminteri spus, împreună cu Spinoza, adevărata, unica libertate e necesitatea înțeleasă!

Cu greu ne vine să credem că Nietzsche chiar n-a citit zisele pasaje karamazoviene! Desigur, n-avem nicio urmă, nicio dovadă a unei atari lecturi: din păcate, propria lui soră, Elisabeth, posesivă, geloasă, se ocupase de arhivele lui și, precum bine știm, a căutat să înfeodeze opera lui Nietzsche național-socialismului! Însă, cine știe? Într-o bună zi, i se vor afla poate notele și frazele transcrise din Frații Karamazov!

Romanele dostoievskiene, unde dialogismul și polifonia sunt în floare (Bahtin, in J. Kristeva, Dostoïevski, pp. 44-47), sunt tot atâtea tragi-comedii / comedii tragice, de nu chiar (aș îndrăzni acest oximoron) vodeviluri abisale, niște vodeviluri à la Dostoievski; în care, precum la Shakespeare: „realul și fantasticul, tragicul și comicul, nobilul și abjectul sunt prezente în egală măsură în viziunea lui despre viață” (cf. George Steiner, La mort de la tragédie, trad. de Rose Celli, Gallimard, Folio essais, 1993, p. 30 – The Death of Tragedy, 1961). Să reamintim și concepția de realism fantastic dostoievskian: „Am o viziune specială despre realitate (în artă); ceea ce majoritatea oamenilor califică drept ieșit din comun, aproape fantastic, reprezintă adesea pentru mine miezul însuși al realului” (scrisoare către editorul Strahov, J. Frank, id., p. 481).

august 2023

În românește de Anca-Domnica ILEA, după „Dostoïevski – réflexions sur le Dieu-homme/ l’homme-Dieu”