Gîndindu-mă la „Amintiri din pribegie”, îmi dau seama că am înțeles de ce îmi repugnă naționalismul, oricît de luminat ar fi.
Despre Neagu Djuvara nimeni n-ar putea spune că a fost un tîmpit visceral. Fără a mai insista asupra lucrurilor știute îndeobște, mă opresc aici la un singur aspect. Patriotismul său are elemente de cel mai frumos pașoptism: ajuns prin străinătățuri, nu uită nici o clipă faptul că e român; în 1990, se întoarce în țară, după o lungă ședere în locuri mult mai bune. Cioran și Ionesco n-au făcut asta – e doar un fapt, dar un fapt elocvent.
În „Amintiri din pribegie”, vorbește cîteodată despre persoane maghiare pe care le-a întîlnit de-a lungul unei vieți aventuroase. Cei mai mulți sînt amintiți fugar, o doamnă diplomat de mai multe ori. Am dus cartea înapoi la bibliotecă, dar îmi amintesc atmosfera pasajului. „Maghiară, deci șovină” – cam asta era concluzia. Nici cea mai îndepărtată empatie în legătură cu o nație care și-a pierdut, totuși, o mare bucată din pămîntul pe care, pînă atunci, l-a considerat țara ei. Maghiarii, care și-au petrecut vara în Fiume și vorbeau despre Cluj ca despre un oraș maghiar, s-au trezit fără mare și într-o țară străină.
Mereu fierbinte în simțămînt, mereu desuet în atitudine – cam asta e naționalismul pentru mine. Desuet cel puțin în secolul al XX-lea și în Europa în care am trăit mai ieri. Astăzi, se pare că trăim într-alta.
Scrie un comentariu