Echte Liebe
– Fiecare la locul lui! E valabil și pentru tine, Literatura. Mișcați-vă că altfel vă pic pe toți!
Într-un final, s-au potolit.
– Vă mai dau, totuși, o șansă și nu vă pic dacă îmi dați numele unui poet important. Inițialele sunt: F.V.
– Frații Vijelie, am auzit un răspuns foarte sigur pe el.
–Nu. E vorba de Ferencz Varoș, le zic. Un poet și fotbalist maghiar. A jucat la Barcelona și a luat Premiul Nobel pentru literatură. Sunteți repetenți.
– Vă place fotbalul, profu? Eu țin cu Avântul Prăbușirea.
– Avântul Prăbușirea nu-i echipă de fotbal, ci oximoron.
– Oxihormon?
– Nu, oximoron. Fiți atenți. Fiți atenți. Am citit poezii mai proaste decât multe meciuri de fotbal. Însă am știut și să le aleg. Dacă tot nu aveți de gând să citiți poezie, uitați-vă măcar la meciurile Borussiei Dortmund. E singura echipă din lume care, atunci când pierde un meci, îl pierde pe mâna ei, nu a adversarului. Borussia e făcută să joace dincolo de limite, altfel se blochează. Dacă e să pierzi un meci, pierde-l ca Dortmund, nu baricadat ca Pițurcă în propria poartă.
– Pițurcă era atacant, profu. Nu portar.
– Emoția și energia pe care le transmite antrenorul Jurgen Klopp sunt cele ce fac diferența. Urmăriți reacțiile lui explozive din timpul meciului și veți vedea ce calități de dirijor are. Dar nu dirijorul unei orchestre care interpretează o arie în surdină, ci al unei trupe de heavy metal. Urmăriți-i interviurile de după joc și veți vedea că e și poet. Cei mai buni poeți nici măcar nu scriu litertaură și vin din cele mai obscure domenii. Găsiți-mi și voi un astfel de poet. Până atunci, sunteți repetenți.
Hoțul de cărți
Următorul elev mi-a adus o carte cu o copertă teribil de expresivă: „Regele adâncurilor” de Bill Baxter.
– E un roman SF, mi-a zis.
– Cine-i regele adâncurilor?
– Un salahor care vânează șobolani și crocodili în canalele subterane din Vancouver.
A venit rândul unei eleve cu cele mai delicate buze pe care le-am văzut vreodată. Par să nu fi fost atinse defel. Nici de apă, nici de ciocolată, nici de gura unui pahar, nici umezite cu limba. N-au fost date niciodată cu ruj, nici măcar atinse de o scamă. Mi-a returnat „Sărutul dulce al răzbunării” de Margareta Bulgakov. Nu cred că a fost sărutată vreodată de un băiat.
– E chiar atât de dulce sărutul răzbunării? am întrebat-o.
– Nu știu. Buzele mele n-au atins nimic.
Un băiat mi-a adus o broșură de nouă pagini prinse cu capsatorul și scrise de mână. Ortografia era cam stângace. Cărticica se numea „Câinele meu”, nu avea număr de ordine și cuprindea mai multe imagini decât conținut scris.
– E o carte despre câinele meu, m-a înștiințat. Un doberman foarte credincios. O putem înregistra la bibliotecă?
– Sigur. Cine-i autorul?
– Chiar eu. M-am gândit că, dacă scriu o carte despre el, îl fac celebru.
Următorul mi-a înmânat, cu un aer misterios, o carte mult mai groasă decât precedenta. A lăsat-o pe birou cât ai zice pește și a dat să fugă. „Hoțul de cărți” de Markus Zusak. L-am strigat:
– Stai puțin! Nici asta n-are număr de ordine. De pe care raft ai luat-o?
– Nu-i din bibliotecă, profu. Am șterpelit-o de la soră-mea de pe noptieră. Acum suntem chit. Și ea mi-a furat țigările. Cățeaua!
La țigănci
A urmat Dopu. Mi-a întins volumul „La țigănci” de Mircea Eliade. Între paginile cărții erau introduse bucăți mici de staniol.
– De când știi să citești? l-am întrebat.
– Mi-a citit-o soră-mea, profu.
– Ți-a plăcut?
– Doar din clipa în care ajunge gagiul la bordel. Mă așteptam să fie cu mai multe țigănci. De fapt, e cu nemțoaice.
– Și bucățelele de staniol sunt semne de carte pentru pasajele ce ți-au plăcut?
– Nu, cu alea m-am scobit între dinți.
Un alt băiat mi-a returnat o carte de bucate cu cele mai bune rețete spaniole și catalane. Tipărită, evident, în China.
– Am citit-o pe toată! a zis entuziasmat. Are multe povești interesante. În special paella cu chorizo, tocănița de miel cu sos romesco, puiul umplut cu paprika și spaghetele cu creveți.
Ultima dintre cărțile pe care le-am primit a fost „Șuncă pe pâine” de Charles Bukowski. Elevul care mi-a dat-o era plin de untură și boia pe la colțurile gurii și bărbie. Cartea arăta de parcă ar fi fost înmuiată și ea în untură.
– Am crezut că-i despre mâncare, mi-a zis dezamăgit.
În schimb, romanul era mai unsuros decât o pulpă de porc afumat. Am încercat să recuperez numărul de ordine de pe prima pagină, dar era atât de lipicioasă încât nu am putut-o deschide. N-are rost s-o mai îndes în bibliotecă, o voi arunca direct în tigaie.
Proze din volumul „Literatura” de Andrei Mocuța, Editura Tracus Arte, 2015
Scrie un comentariu