Mă consider un scriitor liber

Pe 25 martie a plecat dintre noi, brusc, scriitorul Radu Țuculescu, după o luptă de mai mulți ani cu boala necruțătoare. Optzecist ardelean (n. 1949 la Târgu Mureș, absolvent al Conservatorului din Cluj-Napoca) și unul dintre scriitorii noștri contemporani de vârf, Radu Țuculescu este autorul unor cărți importante după ’90, Povestirile mameibătrîne (2006), Stalin, cu sapa-nainte (2009), Femeile insomniacului(2012), Mierla neagră(2015), Măcelăria Kennedy (efectele tandre ale încălzirii globale) (2017) sau Uscătoria de partid (blitz-proze) (2019, publicată în foileton pe Literomania) (plus, în ultimii ani, trilogia polițistă avându-l ca protagonist pe detectivul Martin Breda). Republicăm in memoriam textul său confesiv de la rubrica „Invitatul/invitata Literomaniei” din Literomania nr. 182/2020 – în semn de prețuire și omagiu pentru un scriitor rafinat și cosmopolit, liber în spirit și mereu pe cont propriu, prozator, dramaturg și muzician, un intelectual plin de farmec și un prieten de lungă durată al Literomaniei, unde a fost prezent, încă de la început, cu multe texte literare și traduceri din proza elvețiană, număr de număr (până numărul trecut). (Literomania)

*

Primul meu „roman” l-am scris în clasa a patra (!) într-un caiet de cincizeci de pagini albe, pe capitole, cu titlul „Aventurile vasului Elba”. O… aiureală cu pirați, săbii, bătăi, aventuri pe mări și oceane și insule, comori, triburi de sălbatici etc. Scris cu creionul, îl am și acuma, e perfect lizibil. Aș putea exclama, patetic: mamă, ce creioane se făceau pe vremuri! (Așa scriu și în ziua de azi: întîi cu mîna în caiete groase, numai pe pagina dreaptă, stînga e pentru corecturi. Apoi trec pe laptop unde, din nou, intervin schimbări, unele de-a dreptul radicale…). Poate nu întîmplător, tot în clasa a IV-a am început și studiul la vioară. Normal, doar locuiam în Reghin, orașul viorilor! Și de atunci, cele două pasiuni au trăit împreună, într-o adevărată frăție, una „alimentînd-o” pe cealaltă. Acum, dacă mă gîndesc retro, pot spune că, de fapt, și atunci cînd cîntam la vioară… scriam proză.

Povesteam… Pasiunea povestitului am moștenit-o de la mama, femeie simplă, dar o povestitoare fascinantă, iar gustul cititului (era să spun al mierii… titlul unui celebru film din perioada de glorie a tinerilor furioși) s-a născut în bogata bibliotecă a tatălui. Mi-am încheiat copilăria la marginea unei păduri bîntuite de taine și mi-am început adolescența în internatul mohorît, întunecat și cotropit de igrasie al liceului de muzică din Cluj, dintr-o fostă mânăstire franciscană.

La Cluj am descoperit scena teatrului. M-a fascinat. Am urcat pe ea și mulți ani am jucat și montat piese de teatru. Ba am înființat și o trupă de pantomimă fără să fi luat vreodată lecții în acest sens. Ideea mi-a venit după ce văzusem filmele lui Jean-Louis Barrault și Marcel Marceau. Evident, continuam să studiez vioara la nivel profesionist și să scriu proză. Uite așa, în scrisul meu, se strecură, alături de „sunetul muzicii”, și lumea scenei. Scena ca lume…

Am debutat tîrziu, la treizeci de ani. Asta și pentru că nu am făcut parte din nici un soi de grupare literară, mai mult ori mai puțin cunoscută. După debut, am fost „cooptat” de optzeciști și… nu m-am opus. Îi citeam, îi apreciam, dar… pînă la urmă, tot singur eram. Nu m-a interesat nici textualismul, nici postmodernismul și nici alte soiuri de –isme. Mă consider un scriitor liber. Am libertatea mea… de a trage cu pușca! O pușcă pe care mi-am confecționat-o singur. Îmi scriu proza și teatrul așa cum simt (sună banal, dar asta e!), cum o cere subiectul, fără vreun „rețetar”.

Desigur, muzica și-a pus amprenta. Ca și în muzică, tema este cea care determină forma. Folosesc alternanțe de ritmuri, tonalități majore și minore combinate, adesea, cu relativele lor. Armoniile sînt cînd consonante, cînd disonante. Precum viața. Apar laitmotive care se pot dezvolta ori ba. Uneori, soliste devin, pe rînd, diverse instrumente, ca într-o simfonie. E un exemplu… Și, desigur, ca în teatru, există importanța replicilor, tensiunea confruntărilor, semnificația decorului. Surprizele. Dar totul trebuie să fie „rotund”, în armonie, chiar de-o fi una dodecafonică! Fiindcă, vorba lui nenea Iancu, armonia este marele secret al artei. Încă ceva ce eu consider important. Un artist trebuie să aibă ironie și autoironie! Dacă nu le are, mai bine să se apuce de altceva.

Cum am zis, scriu totul întîi cu mîna, s-au adunat teancuri de caiete groase. Apoi trec pe laptop. Muncă multă, grea, ca și studiul la vioară, care m-a „călit” în acest sens. Zeci de ore de game, arpegii, studii pentru ca să poți interpreta un concert ori un recital de Bach, Paganini, Brahms sau…

Aștept să se lase seara. Întunericul nopții acoperă orașul, îi estompează zgomotele. Dau drumul la muzică: blues și soul. Îmi iau caietul și pixul (gel negru sau verde), mă retrag într-un colț al patului cu perne la spate, aprind veioza și scriu. În cercul acela de lumină sînt doar eu cu lumea personajelor mele, care mă amuză, mă provoacă, mă agresează, mă alintă. Cîteodată, se desprind dintre pagini și își fac apariția pe marginea patului. Dialogăm. Îmi vorbesc despre misterele vieții. Sporovăim prietenește, dar ne mai și certăm. Unele vor să iasă în evidență, n-au chef să rămînă „secundare”. Altele se simt obosite, îmi cer o pauză. Se ivesc și personaje noi, neașteptate. Treptat se impun, prind contur, personalitate. Au și ele poveștile lor. Iar în acest timp, universul găurit de stele ne privește cu bunăvoință și ironie…