O proză scurtă de Raluca Barbu

Literomania vă propune rubrica „Primite la redacție”, în care vom publica diverse materiale – proză, poezie și cronică literară – primite de la cititorii noștri. Textele destinate publicării sunt alese de Adina Dinițoiu și Raul Popescu, editorii platformei Literomania, iar criteriul unic este calitatea acestora. Adresa de mail pe care ne puteți contacta este: literomania2017@gmail.com.

În acest număr al Literomaniei, vă propunem o proză scurtă semnată de Raluca Barbu.

Dragostea, la nouăsprezece ani și jumătate

Raluca Barbu

Am intrat prin efracție în apartamentul lui. Mă strecor fără zgomot de-a lungul holului, sufrageriei, holului mic, până ajung în dormitor. Cel puțin așa îmi imaginez, că mă strecor. Vreau să picur un strop de suspans peste fapta lipsită de tact pe care sunt pe cale să o comit. M-am folosit de cheia lăsată sub preșul de la intrare. Am încă dreptul să o folosesc, însă mă simt ca o infractoare. Mă întind pe pat și încerc să îmi imaginez impactul pe care îl va avea această zi asupra lui. Aș vrea să nu i se strangă inima într-un pumn și să-i pulseze dureros aflând ce e pe cale să piardă. În același timp, mi-l închipui suferind și, în felul meu curat egoist, vreau să mă asigur că va suferi – de aici și teatrul pe care îl pun în scenă. Tot de aici și dovada că l-am iubit cândva.

Obrajii îmi sunt încă umezi și nici nu-mi mai dau seama dacă am încetat să plâng sau încă o mai fac. Împinsă de dorința de a părea autentică în ochii vreunui posibil privitor, viitor cititor, păstrez aparențele. De amorul artei și din nevoia de a-mi arăta sincera suferință pe care o simt la rândul meu în fața acestei inevitabile despărțiri pe care încerc, într-un mod artistic, să o pun în mișcare, am permis lacrimilor să se prelingă dramatic de pe obraji pe foaie, în timp ce copiam versurile „Unei inimi împietrite” de Aurel Barbu. O scrisoare întinată cu lacrimi nu poate fi judecată drept crudă, chiar dacă însuși conținutul ei trădează inima de piatră din pieptul unei tinere care, într-un mod pe cât de literar, pe atât de laș, vrea să sfârșească o poveste de dragoste fără să resimtă reproșul și durerea din ochii celuilalt. Contactul vizual se va rezuma la privirea celui părăsit urmărind rima lui Aurel, presărată printre strofe cu lacrimi melodramatice. Doar atât va fi pe pagină. Nicio altă explicație. Poate sunt prea tânără să îmi explic mie însămi ce se petrece. Zece scurte strofe vor decoda subtila lipsă de responsabilitate pe care mi-o asum.

Raluca Barbu este născută și crescută în Pitești, cu studii și ani de experiență în câmpul muncii la Cluj-Napoca, cu prezentul mutat în Statele Unite ale Americii. Scrisul este ancora pe care a aruncat-o din loc în loc, având credința că, scris fiind, este adevărat și durabil. Până în prezent a aruncat cinci ancore (memorii, jurnal de călătorie, roman, eseuri, parenting), fiecare fixată în vârste diferite.