Încerc de câteva zile să discut de câteva zile cu Emil, colegul meu, despre vise. Nu știu cum se face, dar în ultimele săptămâni visez ca un nebun, intens și colorat (spun și eu așa, nu că aș avea vreo idee despre visele nebunilor!). Emil îmi zice că e de la băutură, că n-ar mai trebui să beau în fiecare seară. Eu îi spun scurt pe doi: „Amice, ești un prost. Nu ai înțeles nimic din viața asta și nici din știința visului”. El se uită cam nătâng la mine și îmi aruncă o înjurătură. Ei bine, aici se termină, de fiecare dată, totul. Adică discuția. Nu-i mare scofală, că mai vorbesc și cu alții. Dacă aș avea salariul mai mare, aș plăti și niște ședințe la un psihoterapeut. Poate mi-ar lămuri măcar câteva dintre vise. Deocamdată mă mulțumesc cu Wittgenstein, care nu a fost psihoterapeut, dar și-a dat și el cu părerea despre una, despre alta.

Freud a avut parte de numeroase contestări, iar printre cei neimpresionaţi de psihanalistul vienez s-a numărat, ați ghicit!, şi Ludwig Wittgenstein. Dintre reproşurile formulate la adresa psihanalizei de autorul „Tratactus-ului Logico-Philosophicus”, îl amintesc doar pe acela conform căruia, prin psihanaliză, „primul sens” al visului este distrus – cu alte cuvinte, este o dezamăgire să ni se spună că visul nu este decât exprimarea anumitor dorinţe sau angoase în numele cărora povestea visată este demontată, întoarsă pe toate părţile posibile şi imposibile. Oricum, susţine Wittgenstein, subconştientul este doar o entitate ipotetică, iar dovedirea lui nu este nicidecum una ştiinţifică, ci doar are aparenţa unei demonstraţii ştiinţifice. Pentru exemplificare, am ales un citat din „Însemnări postume (1914-1951)”:
„1948
Visul va fi, pentru a spune aşa, distrus în analiza freudiană. El îşi pierde pe deplin primul său sens. Ne-am putea gândi că el ar fi fost jucat pe scenă, că acţiunea piesei ar fi uneori ceva de neînţeles, dar în parte ar fi pe deplin inteligibilă sau ne-ar părea aşa nouă, şi ca şi cum această acţiune nu ar fi ruptă în bucăţi mici şi nu s-ar fi dat fiecărei părţi un sens cu totul diferit… Ceea ce intrigă în vis nu este corelaţia lui cauzală cu întâmplări ale vieţii mele etc., ci mai degrabă faptul că el acţionează ca o parte a unei povestiri, şi anume a uneia foarte vii, din care restul stă în întuneric. (Am dori să întrebăm: «De unde vine această configuraţie şi ce a devenit ea?») Da, şi atunci când cineva mi-arată că această povestire nu a fost câtuşi de puţin o povestire adevărată; că în realitate la baza ei a stat cu totul altceva, aşa că aş putea exclama dezamăgit: «Ah, aşa a fost?», atunci aici a fost totuşi furat, în mod aparent, ceva. Desigur că prima povestire se dezintegrează, acum, aşa cum se despătureşte hârtia: omul pe care l-am văzut a venit de-aici, vorbele sale – de acolo, ambianţa din vis – din nou, de altundeva; dar povestirea visată are totuşi farmecul ei propriu, ca şi o pictură care ne atrage şi ne inspiră.
Se poate, fireşte, spune că noi considerăm imaginea din vis în mod inspirat, că noi suntem cei inspiraţi. Căci dacă povestim altcuiva visul nostru, pe el visul nu-l inspiră de cele mai multe ori. Visul ne afectează ca o idee care creşte în felul în care creşte o sarcină”.
Asta e, deocamdată sunt un om cu capul în nori. Mai mult, mi-am dat seama că din nou nu am scris despre o carte de anticariat – vreo vechitură, ceva –, deși rubrica se numește „Anticariat”. În fine, scriu aici pentru că (încă mai) lucrez la un anticariat, deci sunt anticar. Pe moment, această justificare este una validă.
Ludwig Wittgenstein, „Însemnări postume (1914-1951)”, trad. de Mircea Flonta şi Adrian-Paul Iliescu, Humanitas, Bucureşti, 1995
Scrie un comentariu